Sfântul Pius al X-lea (1835-1914)
Sarbatoare: 21 august

Dupa moartea marelui papa Leon al XIII-lea, în 1903, cardinalii s-au adunat la Roma, pentru alegerea unui succesor. Patriarhul de Venetia, cardinalul Giuseppe Sarto, plecând la Roma, si-a luat bilet de calatorie dus-întors, deoarece era convins ca este cu neputinta ca fiul unui umil postas sa fie ales pentru a prelua cârma Bisericii lui Cristos, într-o perioada de mari framântari si dificultati de ordin stiintific, politic si chiar bisericesc. Si totusi, Providenta l-a desemnat pe el, desi cu lacrimi în ochi i-a rugat pe cardinali sa renunte si sa aleaga pe un altul mai vrednic; pâna la urma, considerând ca aceasta este vointa lui Dumnezeu, a acceptat si si-a luat numele de Pius al X-lea. Îi placea sa se numeasca "un sarman paroh de tara", si când cineva îi spunea "Padre santo" - "Sfinte Parinte", el îl corecta: "Non santo, ma Carto" - "Nu sfânt, ci Croitor", deoarece numele sau de familie, Sarto, înseamna Croitor.
Pius al X-lea s-a nascut la 2 iunie 1835, în localitatea Riese, ca fiu al postasului comunal Sarto si al sotiei sale, Margareta Sanson. Fiind un copil dezghetat si dornic de învatatura, a fost trimis sa învete la scoala din oraselul apropiat, Castel Franco, la o departare de 5 km. Zilnic strabatea aceasta distanta descult, ducându-si încaltamintea pe spate pâna la marginea orasului, pentru a face economie, deoarece veniturile tatalui erau modeste. Micul "Bepi" a dat dovezi de calitati deosebite; ajutat de preotul locului, a reusit sa intre la seminarul din Padova. Bucuria lui a fost mare, dar de scurta durata, deoarece, între timp, tatal a murit, lasând-o pe sotie cu zece copii de crescut. Bepi, al doilea nascut, ar fi voit sa întrerupa studiile seminariale pentru a da o mâna de ajutor acasa, dar curajoasa mama l-a sfatuit sa-si urmeze calea pe care a pornit. La vârsta de 23 de ani, este sfintit preot si începe drumul care îl va conduce pâna la scaunul Sfântului Petru, în permanenta condus de deviza "Dragostea lui Cristos ma sileste". Noua ani este vicar parohial la Tombolo, noua ani, paroh la Salzano, noua ani, canonic si director spiritual la Treviso. De aici, este numit episcop de Mantua; într-o scrisoare trimisa primarului, spunea: "Noul vostru episcop este sarac în toate lucrurile, dar bogat în dragoste fata de turma sa". Dupa noua ani de episcopat, Papa Leon al XIII-lea îl numeste patriarh de Venetia si-i da purpura de cardinal. În afara de vizitele obligatorii la autoritati si persoane oficiale, îsi trece timpul vizitând cartierele sarace si parohiile diecezei. Multi parohi de tara au ramas înmarmuriti când patriarhul Venetiei, îmbracat în haina de simplu preot, cobora din postalionul local si le vizita parohia. Pe acest om, care nu a voit sa fie altceva decât preot si pastor, Dumnezeu l-a chemat sa preia conducerea Bisericii sale. Din îndepartatul Ev Mediu nu se mai urcase la catedra lui Petru fiul umil al unor tarani.
Pontificatul sau a fost exceptional de activ si rodnic pentru viata interna a Bisericii. Atitudinea lui intransigenta în apararea credintei si a vietii bisericesti a dus uneori la raporturi încordate cu Rusia, Statele Unite (a refuzat sa-l primeasca în audienta chiar pe Theodor Roosevelt), Germania, Portugalia, Franta. "Papa cel amabil" s-a dovedit deosebit de ostil fata de orice înnoire care urmarea introducerea în Biserica a unor învataturi si practici insuflate de "doctrinele moderniste".
Deviza luata la începutul pontificatului sau: "Instaurare omnia in Christo" - "A reînnoi totul în Cristos" s-a concretizat în multe domenii ale vietii interne bisericesti: a initiat si sustinut reînnoirea trairii liturgice, a reformat cântul bisericesc, readucându-l la demnitatea si puritatea ceruta de gravitatea actiunii liturgice, a codificat Dreptul Canonic, a îndepartat barierele care separau Curia romana de practica pastorala; a promovat instructiunea religioasa a copiilor, elaborând un Catehism adaptat la diferite categorii de vârste, si-a câstigat merite nepieritoare favorizând primirea frecventa a Sfintei Împartasanii si admiterea copiilor la prima împartasanie imediat dupa ajungerea la vârsta priceperii. În sufletul tuturor celor care l-au întâlnit, sefi de stat, diplomati, personalitati bisericesti, simpli pelerini, a lasat imaginea unui parinte plin de bunatate, dar si clarvazator.
Când, în anul 1914, Europa a început sa fie stapânita de demonul razboiului, batrânul din Vatican petrecea multe ore din zi si din noapte în rugaciune pentru pacea lumii; a încercat si toate interventiile diplomatice posibile pentru a evita declansarea conflictului. Când a vazut ca nu mai are nici o cale, si-a oferit lui Dumnezeu propria lui viata. În seara zilei de 20 august 1914, clopotele Romei anuntau ca Padre Santi Sarto a adormit în Domnul. Biserica era vaduvita de un mare pastor, iar omenirea, de un curajos aparator al adevarului, al dreptatii si al pacii. Papa Pius al XII-lea, în anul 1956, raspunzând asteptarilor îndreptatite ale credinciosilor din lumea întreaga, îl va ridica la cinstea sfintelor altare. Pe mormântul Sfântului Pius al X-lea se afla acest epitaf: "Pius al X-lea papa, sarac, si totusi, bogat, blând si smerit cu inima, aparator neclintit al credintei catolice, s-a straduit sa reînnoiasca totul în Cristos, a încetat din viata la 20 august A. D. 1914".
Traducere si adaptare dupa "Vietile Sfintilor" Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucuresti