VENERABILA ANTONIETTA (NENNOLINA) MEO, copilă
(Roma, 15 decembrie 1930 – Roma, 3 iulie 1937)

Are părul negru tăiat în formă de cască, ochii ageri şi pătrunzători ce îi luminează faţa gânditoare şi frumoasă. Fetiţa ce priveşte din fotografie este Antonietta Meo, „Nennolina” pentru familia sa şi pentru numeroşii prieteni din toată lumea ce aşteaptă ca Sfântul Scaun, în urma cauzei deschise de Vicariatul Romei, să se pronunţe în mod favorabil asupra sfinţeniei acestei slujitoare a lui Dumnezeu atât de mică, ridicând-o la cinstea altarelor. Nennolina ar deveni astfel sfânta cea mai tânără din istoria Bisericii, fără a fi martiră. Se va împlini profeţia rostită într-o zi de papa Pius al X-lea: „Eu vă spun că vor fi sfinţi printre copii!”.

Nennolina a lăsat în urma ei un jurnal şi mai mult de o sută de mici scrisori adresate lui Isus, Mariei şi lui Dumnezeu Tatăl, din care rezultă o viaţă de uniune mistică cu adevărat extraordinară. „Sistemul” teologic ce transpare din scrierile sale, redactate cu o mână infantilă şi cu grafia simplă şi deseori nesigură a copiilor, este de o frumuseţe atât de surprinzătoare, încât este examinată astăzi chiar şi de teologi. Cineva a propus să fie declarată Doctor al Bisericii.

Dar cine era Nennolina? Care este povestea vieţii sale?
Anonietta Meo s-a născut la Roma, la 15 decembrie 1930, într-o familie cu solide principii morale şi religioase. În casă se recita rozariul în fiecare zi şi se mergea cotidian la Sf. Liturghie. Părinţii săi aveau o devoţiune specială pentru Sf. Fecioară, astfel că după căsătoria lor au făcut un pelerinaj la Sanctuarul Marian de la Pompei.

Înainte de a învăţa cu adevărat să citească şi să scrie, Nennolina a învăţat de la mama ei să scrie cu litere majuscule numele lui Isus şi al Mariei. În rest este o fetiţă ca toate celelalte, vioaie şi ştrengăriţă, cu răspunsul mereu pregătit, un adevărat „vulcan”.
„Nennolina era o fetiţă vioaie, mereu veselă, voia să sară mereu. Îi plăcea mult să cânte, parcă aud şi astăzi vocea sa plutind dintr-o cameră în alta a casei...”, îşi amintea sora ei Margherita, atunci când avea 80 de ani.

Într-o zi, pe când se juca în curtea grădiniţei, a căzut pe pământ şi s-a lovit cu genunchiul de o piatră. Durerea persistă, nu cedează. La început medicii nu înţeleg de ce simte dureri atât de mari, iar când vor stabili în sfârşit diagnosticul va fi prea târziu: este vorba despre „tumoare osoasă”. Trebuie să-i amputeze gamba. Toţi sunt răvăşiţi, în afară de ea. Este primăvara anului 1936.

După operaţie Nennolina trebuie să poarte o proteză ortopedică rudimentară greoaie, ţinând cont de acele vremuri, dar ea îşi continuă viaţa sa obişnuită de fetiţă. Obişnuieşte ca în fiecare seară să scrie o scrisorică pe care o pune sub un crucifix. Iată una dintre acestea: „Dragă Măicuţă, tu eşti atât de bună, ia inima mea şi dăruieşte-o lui Isus”. Scrisorile sale adresate Sfintei Fecioare sunt încărcate de emoţie şi afecţiune. Sf. Fecioară este pentru ea „Mămica lui Isus” de care El asculta mereu, prin urmare vrea şi ea să Îl imite.

Se adresează Mariei cu o încredere filială absolută. Deşi are câţiva anişori, înţelege că Ea a suferit cu Isus şi pentru Isus şi scrie: „Dragă Isuse... Tu care ai suferit atât de mult pe cruce, eu vreau să fac multe mortificări şi vreau să rămân mereu pe Calvar aproape aproape de Tine şi Mămica Ta” (28 ianuarie 1937).

În timpul frecventelor sale internări în spital, Nennolina cerea să fie dusă în fiecare zi în faţa unei statui a Sfintei Fecioare. „Nu ne întoarceam niciodată din plimbările noastre – îşi aminteşte mama -, dacă înainte nu o salutam pe Sf. Fecioară depunând la picioarele statuii sale omagiul nostru floreal. Erau flori de câmp pe care eu le culegeam de pe marginea aleelor şi din grădină urmând indicaţiile Nennolinei care, cu o privire de linx, din scaunul său cu rotile, le vedea de departe. Când i le dădeam, le lua în braţe cu multă bucurie. După ce oferea florile, îşi împreuna mâinile şi recita rugăciunile. La sfârşit, trimiţându-i un sărut, saluta cu multă graţie cu mânuţa, cum făcea de obicei: Ciao, Măicuţă dragă!”.

Când împlineşte şase ani întreabă dacă poată primi Prima Sf. Împărtăşanie. Între timp, boala devine tot mai agresivă, dar ea nu se plânge niciodată. În ultima scrisorică, din 2 iunie, dictată mamei sale aflată lângă patul ei, scria: „Dragă Isuse, spune-i Măicuţei că o iubesc nespus şi că vreau să stau aproape de ea...”.

După lungi şi atroce suferinţe, se stinge la şapte ani încă neîmpliniţi la 3 iulie 1937. Era o sâmbătă. Sf. Fecioară o ascultase.
A fost declarată „venerabilă” de papa Benedict al XVI-lea la 17 decembrie 2007.