Sfantul Ieronim (347-420)
Sarbatoare: 30 septembrie (calendarul latin)
Pe firmamentul Bisericii crestine, in secolul al IV-lea au aparut cateva stele de prima marime: Atanasie, Ilarie, Ambrozie, Augustin, Ioan Gura de Aur, Vasile cel Mare, Ieronim: oameni cu o vasta cultura, cu o dragoste patimasa de singuratate si asceza, cu o imensa activitate culturala si sociala. Ieronim este omul de legatura intre toti acestia, intrucat a luat legatura direct si a purtat corespondenta cu fiecare dintre ei.
S-a nascut in jurul anului 347, in oraselul Stridonium din Dalmatia, pe malul Marii Adriatice, dintr-o familie crestina, dar, conform obiceiului de atunci, nu a fost botezat decat mult mai tarziu. La Roma a urmat diferite scoli, uimindu-i pe toti cu setea lui de invatatura si usurinta cu care invata diferite limbi, dar si cu izbucnirile de manie, cand pumnii lui grei impuneau respect si tacere; pentru a avea posibilitatea sa-si procure diferite carti, de multe ori a renuntat la mancare; multi colegi il urau si-l dispretuiau, considerandu-l provincial necioplit, profesorii il admirau si-l aparau. Spre uimirea tuturor, dupa ce, in anul 365, a primit botezul, deodata a disparut din Roma.
A studiat teologia la Augusta Treverorum (astazi, Trier in Germania), apoi s-a intors in locurile natale, unde, impreuna cu un grup de preoti si laici care traiau in comunitate, a petrecut cativa ani in studiu si rugaciune. Manat de dorinta de a cunoaste Locurile Sfinte, a pornit intr-o calatorie lunga, ce va dura din 374 pana in 382. Ajuns la Antiohia Siriei, s-a imbolnavit grav, iar unii dintre tovarasii de drum au murit; dupa ce s-a facut sanatos, dornic de a-si gasi linistea sufletului, s-a retras in pustiul Calchis si a inceput o viata de pocainta aspra, de rugaciune si de studiu inversunat al limbii ebraice, consultand diferiti rabini din imprejurimi. A revenit la Antiohia, unde a fost sfintit preot, cedand rugamintilor episcopului local, dar se pare ca nu a celebrat niciodata Sfanta Liturghie, considerandu-se nevrednic. Trece apoi la Constantinopol si aici leaga o stransa prietenie cu Grigore din Nazianz, care il introduce in tainele scriitorilor crestini greci si il ajuta sa traduca operele clasice ale lui Origene si Eusebiu.
In anul 382, se intoarce la Roma. Papa Damasus il primeste cu nespusa bucurie, il alege ca secretar si il roaga sa revizuiasca textul latin al Bibliei, confruntandu-l cu textul ebraic si grecesc. Ieronim incepe lucrarea cu elan, dar, in acelasi timp, duce o intensa activitate de popularizare a cunostintelor biblice si a normelor de viata ascetica intalnite in peregrinarile prin Asia Mica si Palestina. In jurul lui s-au adunat mai multe persoane din societatea mare a Romei, persoane pe care Ieronim le-a indrumat la viata ascetica si culturala. O calomnie josnica i-a intristat adanc inima; cu invoirea papei, a parasit Roma pentru totdeauna si, dupa o scurta vizita in Egipt, s-a asezat langa Bethleem, in Palestina. In urma lui au venit si doua familii nobile, care, din veniturile lor, au cladit langa Bethleem o manastire pentru Ieronim si ceata de secretari care il intovaraseau, si, nu departe de aceasta, o alta manastire pentru femeile din Roma, dornice de a se bucura de conducerea spirituala a lui Ieronim.
Cat timp a stat langa locul unde s-a nascut Mantuitorul, Ieronim a terminat revizuirea si traducerea integrala a Bibliei in limba latina, daruind Bisericii textul numit Vulgata, text folosit si astazi; a scris comentarii ample la toate cartile Sfintei Scripturi; a participat prin carti si scrisori la toate dezbaterile privind adevarurile de credinta si viata Bisericii. Racnetele acestui "Leu al desertului" se auzeau atat in Apus, cat si in Rasarit. Firea lui violenta i-a inspirat uneori expresii violente ce nu au crutat pe nimeni. A avut cuvinte grele, aspre, pentru Ambrozie, pentru Vasile cel Mare, si insusi prietenul sau, Augustin, a fost nevoit sa inghita multe "imbucaturi amare". Dar stia sa-si potoleasca pornirile atunci cand implinea misiunea de conducator sufletesc; corespondenta lui are multe pagini pline de duiosie.
Acest om extraordinar era constient de lipsurile sale si de propriile greseli, pentru care adesea isi lovea pieptul cu o piatra, plangand si cerand mila Domnului. Referitor la calomniile care l-au dezgustat de Roma, scria: "Mi se arunca in fata infamia unei ticalosii pe care eu nu am savarsit-o, dar sa stii ca nu judecatile oamenilor inchid sau deschid poarta cerului". In ziua de 30 septembrie 420, la varsta de 72 de ani, mana lui Ieronim inceteaza de a-si mai lovi pieptul, si glasul de a mai dicta frazele izvorate dintr-o inflacarata dragoste fata de cuvantul intrupat in paginile Sfintei Scripturi si in pestera Betleemului. Papa Benedict al XV-lea scria in 1920: "Biserica cinsteste in Sfantul Ieronim pe cel mai mare invatator pe care cerul i i-a daruit pentru cunoasterea si interpretarea Sfintelor Scripturi".
* * *
Folosit chiar din vechime, numele Ieronim - in greceste, Hierónymus - avea sens religios, fiind format din cuvintele: hieros = sfant, sacru, ascuns privirii profane, si: onoma = nume; se atribuia unei persoane a carei activitate era legata de domeniul sacrului, a slujirii divinitatii. In decursul timpului, s-a creat si forma feminina Ieronima, foarte rar folosita. Prin imprumut din alte limbi, se intalnesc formele: Jerom, Girólamo, Gerónimo, Gerolamina. Sfantul Ieronim si-a onorat numele prin dragoste si preocupare pentru cuvantul lui Dumnezeu.
Preluare si adaptare dupa "Vietile Sfintilor" Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucuresti