INALTAREA SFINTEI CRUCI (sarbatoare) Prima sarbatorire solemna a Crucii a avut loc in anul 335, cu prilejul consacrarii celor doua bazilici ridicate la propunerea mamei imparatului Constantin, Sfinta Elena: bazilica «Martyrium» sau «Ad Crucem» pe Golgota, si bazilica «Anastasis», adica a invierii. Consacrarea s-a facut in ziua de 13 decembrie. Sub numele de «inaltare», sarbatoarea a trecut in Occident si cu incepere din secolul al Vll-lea la 14 septembrie se comemora redobandirea pretioasei relicve de catre imparatul Heraclie in anul 628. Cu paisprezece ani in urma, regele persan Cosroe Parviz, cucerind Cetatea Sfinta a luat ca prada si racla cu lemnul Sfintei Cruci. Urmele acestei parti din Cruce s-au pierdut definitiv in anul 1187, cand a fost luata de episcopul de Betleem si dusa in batalia de la Hattin. Au ramas doar bucatile trimise de Sfinta Elena la Constantinopol si la Roma. Sarbatoarea Sfintei Cruci are o semnificatie mult mai inalta decit amanuntele in parte legendare istorisite in legatura cu descoperirea facuta de catre mama imparatului Constantin, Elena. Glorificarea lui Cristos urmeaza chinului crucii si antiteza suferinta — marire devine fundamentala in opera Rascumpararii. Cristos, in fiinta sa concreta divina si umana, se supune de bunavoie conditiei de sclav — (crucea era tortura rezervata sclavilor) — si umilitorul supliciu este transformat in marire nepieritoare. Astfel crucea devine simbolul si miezul religiei crestine. Evanghelizarea infaptuita de apostoli este prezentarea «lui Cristos rastignitul pe cruce». Crestinul, primind acest adevar, «este rastignit cu Cristos», adica trebuie sa poarte zilnic crucea proprie, suportind injurii si suferinte, dupa cum si Cristos purtand pe spate «patibulum» «bratul transversal al Crucii, pe care condamnatul il purta pe spate pina la locul executiei unde se afla ingropat fix in pamint stilpul vertical) a fost silit sa primeasca insultele multimii pe drumul spre Golgota. Suferintele, care continua in trupul mistic al Bisericii, starea de crucificat a lui Cristos, sunt o contributie la rascumpararea oamenilor, si asigura participarea la gloria Celui inviat. Aceasta este energia care a dat putere martirilor crestini sa treaca prin atitea suferinte : «Mai de folos este pentru mine sa mor in Isus Cristos — scria Sfintul Ignatiu de Antiohia inainte de a fi martirizat — decat sa poruncesc intregului pamint. Il caut pe acela care a murit pentru noi ; pe acela il vreau care pentru noi a inviat;. Se apropie pentru mine clipa nasterii. Aveti mila de mine fratilor. Nu ma impiedicati sa ajung la viata, impotrivindu-va ca eu sa mor ; pe mine, care doresc sa fiu al lui Dumnezeu, nu ma predati lumii si nici nu incercati sa ma ademeniti cu cele pamintesti, lasati-ma sa ies la lumina cea curata , cand voi ajunge acolo, voi fi om intreg si viu. Ingaduiti-mi bucuria de a fi imitatorul dragostei Dumnezeului meu. Daca cineva il are in el insusi, sa inteleaga ce vreau eu, si sa-i fie mila de mine, stiind cit dor ma apasa». Preluare si adaptare dupa "Vietile Sfintilor" Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucuresti