Sfântul Maximilian Kolbe (1894-1941)
Sarbatoare: 14 august
În ajunul zilei Adormirii Maicii Domnului din anul 1941, crestinii din lumea întreaga, desi sub apasarea celui de al II-lea razboi mondial, se pregateau pentru sarbatoarea ridicarii cu trupul îsi sufletul la cer a Preacuratei Fecioare Maria. Pe când multimile credinciosilor aduceau la altarele Maicii Domnului buchete de flori, din infernul creat de ura si lacomia oamenilor, din Oswiecim (Auschwitz) an suflet curat si curajos se îndrepta catre lacasurile ceresti, spre a depune la tronul Celei fara de pata omagiul unei vieti jertfite Fecioarei Neprihanite si mântuirii sufletelor.
Era sufletul preotului polonez Maximilian Kolbe, care în ziua de 14 august 1941, dupa doua saptamîni de înfometare absoluta si în urma unei injectii cu formol a murit în «celula mortii» din lagarul de exterminare, de trista amintire. Spre deosebire de alte victime, aruncate în celula groaznica de o sentinta teribila si irevocabila, Maximilian Kolbe a intrat la cererea lui. Se afla la lagarul de la Auschwitz din luna mai, si, cu toate ca era aproape o epava, a fost supus tratamentului special aplicat preotilor. Durerile si insultele însa nu i-au stins curajul si dragostea fata de suflete; multi detinuti si-au recapatat linistea si taria sufleteasca în fata mortii, ca si în fata vietii, ascultându-l pe umilul preot si primind de la el dezlegarea în sfânta marturisire.
O lege diabolica a lagarului prevedea ca daca un detinut evadat nu era gasit si readus în termen de 48 de ore, zece dintre membrii brigazii din care facea parte trebuiau sa moara prin înfometare. La sfîrsitul lunii iulie evadeaza un detinut din blocul 14, bloc în care se afla si preotul Maximilian Kolbe. Deoarece nu a fost descoperit în termenul fixat, brigada este tinuta în picioare pe platou o zi întreaga, apoi sunt desemnati cei sortiti mortii, prin numaratoare pîna la zece. între acestia, unul începe a plânge strigându-si pe nume copiii care-l asteptau acasa. Deodata, din rândul celor ramasi se desprinde chipul straveziu al Parintelui Maximilian. «Domnule Comandant, va rog sa-mi permiteti sa raportez». - «Ce vrei?» - «Va rog sa-mi permiteti sa merg eu în locul numarului N». Era o cerere nemaiauzita, de neînchipuit, imposibila, pentru un om care considera ca în fata mortii se uita totul, dar nu si propria existenta. Comandantul întreaba: - «Cine esti?» - «Sunt un preot catolic». O clipa de gândire, apoi, - «Sunt de acord». Preotul Maximilian se îndreapta spre grupul celor 10; Francisc W. se desprinde dintre ei si intra în rândurile brigazii: el va supravietui razboiului, se va întoarce la copiii lui, va da marturie lumii despre o sublima manifestare a dragostei crestine.
Maximilian Kolbe, împreuna cu ceilalti noua, desculti si numai în camasa se îndreptara spre buncarul mortii, caci au fost dezbracati total si azvîrliti în celula de beton, fara ferestre si fara aerisire. Unul dintre paznici va povesti mai târziu cum dupa câteva ore, din mormântul celor îngropati de vii a început sa se auda murmur de rugaciuni si cântari în cinstea Maicii Domnului. Din zi în zi glasurile deveneau tot mai slabe, tot mai putine, pîna la 14 august, când singur Parintele Maximilian mai era în viata si constient; o injectie cu formol a oprit inima care timp de 47 de ani a batut neîncetat pentru Fecioara Neprihanita si pentru mântuirea sufletelor.
Maximilian Kolbe, s-a nascut la 7 ianuarie 1894, într-o familie de tesatori saraci. La botez i s-a pus numele Raimond. Copil fiind, pe când se ruga în fata unei statui a Maicii Domnului, Fecioara Maria i-a aratat doua coroane, una de trandafiri albi, alta de trandafiri rosii, si i-a propus sa aleaga. Raimond le-a luat pe amândoua: ele sunt simbolul vietii sale de curatenie sufleteasca si de jertfa. Dupa multe framântari, s-a hotarât sa intre în Ordinul calugarilor Minori Conventuali. Pentru studiile de filozofie si teologie a fost trimis la Roma, unde a luat cunostiinta de minunatele monumente ale trecutului glorios al credintei, dat si de ranile adinci ale prezentului. Pentru a contribui la vindecarea acestor rani, concepe organizarea unei imense cruciade de rugaciuni si într-ajutorare în trairea vietii crestine sub ocrotirea Maicii Neprihanit zamislite.
În ziua de 17 octombrie 1917 împreuna cu alti sase colegi se consfinteste Preacuratei Fecioare Maria si întemeiaza asociatia numita: «Militia Imaculatae», «Oastea Neprihanitei». Ei si-au propus ca prin sfintirea vietii proprii, prin rugaciune si activitate concreta sa lucreze la cunoasterea si imitarea Fecioarei Neprihanite, Maica lui Cristos, Maica Bisericii. Dupa ce a fost sfintit preot s-a reîntors în Polonia, unde, cu multa jertfa, învingând greutati de neînvins omeneste vorbind, a ajuns sa organizeze lînga Varsovia un «Oras al Neprihanitei» - «Niepokala-now». Aici, sub conducerea a sase preoti, aproape sapte sute de frati, unii specialisti de înalta calificare, toti atrasi de idealul Neprihanitei, traiau si lucrau într-o atmosfera serafica de saracie si pace. Aveau cea mai mare tipografie din Europa si editau diferite publicatii în cinstea Maicii Domnului, în milioane de exemplare.
Dupa ce consolideaza fundatia de lînga Varsovia, îndemnat de un grup de japonezi entuziasmati de cele ce se petreceau la «Niepokalanow», se duce în Japonia în 1930, împreuna cu câtiva frati. Ajung în luna martie iar în luna mai, luna Mariei, apare în limba japoneza primul numar al revistei «Cavalerul Neprihanitei». Se stabileste la Nagasaki unde întemeiaza o manastire care în 1945 va avea peste o suta de frati. La întoarcerea în tara strabate cu trenul întreaga Rusie. Peste tot vorbeste cu înflacarare despre Neprihanita Zamislire si ajuta pe nenumarati oameni, crestini si necrestini, sa înteleaga si sa experimenteze ca prin Ea se apropie de Dumnezeu, devin mai buni si mai curati la suflet. În manastirile întemeiate de el, fratii se salutau rostind numele: Maria; la fiecare bataie de ceas, îndreptau un gând catre Regina Apostolilor, spunînd «Ave Maria». Evlavia si încrederea lor în Neprihanita Fecioara Maria si-au dovedit taria în munca imensa pe care au depus-o cu bucurie, dar în deosebi în încercarea grea a razboiului.
Când armatele germane au ocupat Varsovia, una din primele masuri a fost risipirea fratilor din Niepokalanow si confiscarea masinilor. În luna februarie 1941, Parintele Maximilian este arestat pentru a doua oara si aruncat în închisoarea din Pawiak; de aici, în luna mai este transferat la Oswiecim (Auschwitz) unde va primi si coroana de trandafiri rosii a mortii de martir. Dupa terminarea razboiului, au început demersurile pentru ridicarea lui la cinstea sfintelor altare. În anul 1974, Papa Paul al Vl-lea l-a trecut în rândul «Fericitilor», iar în anul 1982 - 10 octombrie, Papa loan Paul al II-lea l-a declarat Sfânt.
Traducere si adaptare dupa "Vietile Sfintilor" Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucuresti